Pinguinul şi gimnastica

Momentul ăla fain când ești călare pe o minge mare, cu gura până la urechi şi ochii în lacrimi de râs și îți aduci aminte de copilărie.

Sunt convinsă că fiecare are reminiscențe din copilărie, dorințe neîndeplinite, amintiri care ies la iveală în cele mai ciudate momente. Sau poziții. Când eram mică îmi doream foarte mult să devin gimnastă. Ca majoritatea fetelor de vârsta mea care doreau să devină gimnaste, cântărețe sau profesoare de engleză (pe vremea aia încă mai erau copii care își doreau să devină profesori).

O dată la câteva luni, veneau la școală antrenori în căutare de talente. Dacă le plăcea de tine, erai pe jumate gimnast. Eram foarte încântată de vizită și eram sigură că mă vor alege pe mine. Eram elastică, făceam sfoara (ăsta era testul suprem) și îmi pregătisem și un mic discurs despre cât de mult îmi doresc să mă ia la gimnastică ritmică. Repetam des acasă aruncarea mingii și îmi prindeam panglici de capătul unui băț încercând să le imit pe sportivele de la televizor. Tătă tătă eram un talent.

Dar, piaza rea – că atunci nu știam de Mercur retrograd – a făcut ca în ziua cu pricina să ningă. Bunica îmi croșetase cu mânuțele ei o pereche de pantaloni verzi-roz de LÂNĂ (moartea hipsterilor ar fi acuma) în care mă mișcam cam ca un pinguin. Ce elasticitate, ce  sfoară, ce gimnastică? Deabea puteam urca scările în pantalonii ăia. Degeaba am plâns, degeaba m-am rugat de ai mei să nu mă îmbrace așa, zăpada de afară și-a spus ultimul cuvânt. Și așa s-a dus cariera mea de gimnastă. După ziua aia am refuzat să mai port pantalonii și i-am făcut dispăruți pe undeva…

Aseară am fost pentru prima dată la Fitball Dance, bineînţeles la sala de sport, dans şi voie bună . Pentru că obiceiuri sănătoase, pentru că mâncare multă de sarbatori, pentru că dietă…  În timp ce mă chinuam să nu cad de pe minge, să mă coordonez cu Andrea și să mă uit cu ochi de căprioară rănită la Alina am realizat că poate, totuși, gimnastica ritmică nu era sportul meu.

Copyright protected by Digiprove © 2012